BERNHARDT MOORYS – PRIMUL FOTOGRAF RÂMNICEAN

Azi am primit o fotografie rarisimă, de acum mai bine de o sută de ani, executată în primul atelier de fotografie din oraş. Despre acesta aflăm din Lumina Adevărului (apărută în oraşul nostru între decembrie 1898 şi iunie 1899), care semnalează, în ediţia din 6 ianuarie 1899, prezenţa celui dintâi atelier de fotografie la Râmnicu Sărat. Adresa – Strada Carol I, nr. 2. Probabil pe locul în care, în anii ’60, s-a ridicat „Complexul de Deservire”. Aşadar, la cumpăna secolelor XIX şi XX, în acea „belle époque”, locuitorii Râmnicului îşi puteau imortaliza chipul în atelierului fotografului Bernhardt Moorys.

Spre deosebire de fotografii din zilele noastre, meşterii acelor timpuri ajungeau stăpâni pe meserie numai după mulţi ani de ucenicie. Utilizau aparate de format mare, construite cu meşteşug, din lemn de esenţă rară – abanos, mahon, teck sau trandafir – cu piese metalice din bronz şi alamă, iar burduful din piele fină de cea mai bună calitate. Se foloseau câteva formate de plăci şi obiective cu distanţe focale diferite. Manipularea aparatului era complicată, o singură imagine necesitând mai multe operaţii. Expunerea rămânea la dispoziţia fotografului. Contau experienţa, inspiraţia, simţul acestuia.

Imaginea primită azi reuneşte membrii unei tinere familii râmnicene într-un decor caracteristic atelierelor epocii. Părinţii pozează alături de copilul lor. Veşmintele trădează un cuplu înstărit. Bărbatul e în costum, cu plastron şi cămaşă cu guler tare. Femeia cu mâinile înmănuşate poartă o rochie lungă peste care are o jachetă cu umeri bufanţi. O umbrelă îi completează ţinuta. Odrasla, într-o fustiţă cu guler de dantelă, e cocoţată pe o buturugă şi se sprijină cu o mână pe piciorul tatălui care şade pe scaun.

Într-o altă fotografie din fototeca mea, un bărbat încă tânăr, cu mustaţă şi favoriţi stufoşi, într-un palton la două rânduri de nasturi, priveşte calm şi degajat spre dreapta. Din altă fotografie ne privesc doi copii, o fată şi un băiat, ce-şi sprijină câte un braţ pe o coloană din recuzita fotografului. Coroniţa pe care băiatul o ţine în mâna stângă e un indiciu că a fost premiat. În comparaţie fotografia de mai înainte, unde fundalul e neutru, aici distingem un decor specific atelierelor fotografice din epocă, cuprinzând câteva detalii arhitecturale.

Un bust al unui tânăr saşiu am găsit la Alex Gâlmeanu, pe www.muzeuldefotografie.ro. Tânărul fotograf bucureştean a iniţiat o colecţie de vechi fotografii româneşti demnă de toată lauda.

Toate fotografiile au înscrise pe ele numele meşterului fotograf, al oraşului, iar pe verso sunt însemnate cuvintele: „Les clichés sont conservés pour commandes ulterieurs.” Privindu-le, realizăm cât de departe sunt aceste portrete de cele din ziua de azi, depersonalizate, reci şi, în cele din urmă, urâte. Tehnologia modernă sfărâmă frumosul, distruge sufletul fotografiei. Priviţi o fotografie veche!… Emană o anume stare de spirit, romantism, frumuseţe, un calm ce învăluie în mister personajul fotografiat. Tainicul văl ce acoperă o fotografie de acum o sută de ani îi sporeşte aura ascunsă, frumuseţea interioară, vraja. În spatele imaginilor arhaice, îl descoperim pe omul cu camera obscură, „maître photographe de la belle époque”. Un francez pripăşit în târgul nostru de acum un veac? Sau un evreu? Se prea poate. În mai toate oraşele României, fotografii aveau o altă origine etnică decât cea română. În orice caz, Moorys ne-a lăsat câteva chipuri ale unei lumi dispărute. Fără el, trecutul ar fi mai greu de pătruns şi de cercetat. Fotografiile lui Bernhardt Moorys ne arată, în ultimă instanţă, că oamenii care au populat trecutul, nu sunt alţii decât semenii noştri, apropiaţi în spaţiu, dar…foarte depărtaţi în timp.
Nepreţuit gând ar fi avut Bernhardt Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…

De la atelierul lui Moorys, spre nord, începea Strada Victoriei. Aşezat cum nu se poate mai bine, în inima târgului, acest prim „atelier photographique” va fi atras cu siguranţă o mulţime de clienţi dornici să-şi nemurească portretul.

STRADA VICTORIEI

Azi mi-am băut cafeaua într-un bistrou de pe Strada Victoriei, alături de Mihai Sarca, un împătimit iubitor de teatru, dar mai ales de actori. De asemenea, sexagenarul cu inima veşnic tânără e un „connaisseur” al oraşului de altădată, nu o dată aflând de la el lucruri nebănuite. Orice întâlnire cu Mihai Sarca e o aventură intelectuală ce depăşeşte voluptatea taclalei. De fiecare dată încingem un dialog din care fiecare (mai ales eu) are de învăţat.
Şi pentru că întâlnirea a avut loc pe Strada Victoriei, să ne amintim ce însemna această stradă pentru râmnicenii de odinioară…

Această stradă (fostă Mare, fostă Suvorov) reflecta cu adevărat specificul comercial al oraşului şi se constituia într-un reper urban. Era strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară. În „Oaspeţi de altădată”, Octavian Moşescu aminteşte de o cafenea din Râmnicu Sărat, ce „rezerva o parte din local pentru răsfăţaţii muzelor”: „(…) se scriau şi se citeau articolele şi se corectau şpalturile. Tot aici se încropeau revistele teatrale şi se distribuiau rolurile. Colaboratorii revistei locale Vestala îşi petreceau aici timpul în discuţii interminabile despre artă, până la plecarea trenurilor, aşa că publicul râmnicean era familiarizat cu oaspeţi ca Gala Galaction, Victor Ion Popa, Adrian Maniu, Eugen Boureanu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Perpessicius, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu. Nu o dată îşi lua cafeaua aici Duiliu Zamfirescu. Poetul Ion Pavelescu, întors de la Paris şi stabilit în oraşul natal, aducea parcă ceva din farmecul călătorului umblat prin multe ţări, arătându-se inepuizabil mai ales în istorisiri şi anecdote”.

Arhitectural, Strada Victoriei se făcea remarcată prin casele negustoreşti, cu etaj sau fără, înălţate în a doua jumătate a secolului XIX, după ce oraşul a devenit reşedinţa judeţului (1862). Erau case cu prăvălia sau cârciuma la parter şi camerele de locuit la etaj, înguste la faţadă şi desfăşurate în adâncime. Balcoanele din fier forjat înnobilau faţadele, neputând fi găsite două modele identice. De teama hoţilor, vitrinele erau acoperite în timpul nopţii cu obloane metalice. Ridicarea lor dimineaţa era cel dintâi semn că proprietarul s-a trezit şi îşi aşteaptă muşteriii.
Cele mai multe dintre aceste case au dispărut în deceniul al nouălea al veacului trecut. Cărămida şi lemnăria de la demolări au fost folosite probabil la alte construcţii, iar feroneria balcoanelor a ajuns la fier vechi. Memoria oraşului a fost ştearsă cu brutalitate şi inconştienţă. A fost întrerupt dialogul dintre om şi oraş, urâtul a pătruns în viaţa şi în sufletul locuitorilor. Le-a fost schimbată identitatea, din râmniceni vechi în râmniceni noi. Blocuri sordide, de calitate şi gust îndoielnice, au înlocuit vechile imobile ale negustorilor râmniceni, reprezentative pentru arhitectura urbană românească. S-au păstrat doar câteva „insule” în jumătatea sudică a străzii, clădiri mutilate de aşa-zisele renovări.
E greu, dacă nu chiar imposibil, pentru râmniceanul de azi, ori pentru oaspetele nostru, să reconstituie imaginea de altădată a străzii. Poate că unii nici nu doresc acest lucru! De ce să se întoarcă în timp şi să recompună mental chipul oraşului de pe vremea bunicilor? Pentru ce să-i intereseze pe ei, pe noii râmniceni, istoria unei străzi, a unor case, a unor oameni? Doar trăiesc în prezent, trăiesc clipa. Altceva nu contează pentru ei.
Ilustratele ante şi interbelice care au străbătut timpul până la noi relevă înfăţişarea patriarhală a unei străzi mai mult sau mai puţin însufleţită de târgoveţi, cu trotuare largi şi clădiri inegale în înălţime, înfrumuseţate de ornamente. Sunt case la care raportul între gol şi plin, spre deosebire de epoca anterioară, este schimbat în favoarea primului. Numărul crescut de ferestre, unitatea de tratare decorativă între cele două nivele cu destinaţii diferite: parterul – prăvălie şi etajul – locuinţă; feroneria, bogăţia ornamentală (motive florale, vegetale şi reprezentări umane în altorelief) sunt tot atâtea elemente identitare ale faţadelor Râmnicului ce s-a dus.